Istoria pelerinajelor

Pelerinajul pentru primii crestini: Ierusalim devine o calatorie spirituala, o zona de destinatie, in dorinta de a cunoaste locurile unde a trait Iisus, unde a predicat si locul din care s-a inaltat la ceruri. Radacinile pelerinajului crestin se regasesc si in celebrele exemple biblice, atat in Vechiul cat si in Noul Testament: de la Adam, care a trebuit sa paraseasca Edenul, la Avraam, Isaac si Iacob, care au fost pelerini in toata viata, la poporul lui Israel care a ratacit in desert.

Pelerinajul la Ierusalim a devenit un obicei pentru crestini incepand din anul 313. A inceput prin cautarea crucii Mantuitorului, prin cautarea cuielor cu care a fost rastignit Iisus Hristos, sau pentru a parcurge Drumul Crucii.

Odata cu extinderea crestinismului a devenit din ce in ce mai crescut interesul fata de Sfintii Apostoli Petru si Pavel care au fost martirizati la Roma. Totodata sunt sfintii protectori ai Romei. Astfel, Roma a devenit oras binecuvantat, botezat de sangele celor doi Apostoli ai lui Hristos. Roma devine treptat la fel de importanta ca si Ierusalimul, devine al doilea Ierusalim, mai ales dupa anul 638 d.Hr., cand cetatea sfânta a fost cucerita de arabi si este tot mai dificil de a face un pelerinaj catre est.

Santiago de Compostela. Santiago, fondat in Galicia in secolul al IX-lea, merita o descriere; Santiago este expresia spaniola pentru Sf Iacob, unul dintre cei doisprezece apostoli care au fost decapitati in 44 d.Hr., Sf Iacob a fost primul dintre apostoli care a suferit martiriul. Moastele acestui Sfant ocrotitor al Spaniei au plutit pe mare si au fost descoperite in dreptul acestei localitati. Compostela poate insemna Campul cu Stele. Este locul catre care mii de pelerini se indreptau pe carari doar de ei batatorite si se spune ca actualele autostrazi care duc la Santiago sunt construite pe vechile drumuri pe care mergeau pelerinii.

Evul Mediu (500-1000) . De la 500 pana in jurul anului 1000, pelerinajul a fost un fenomen predominant individual. Spre sfarsitul primului mileniu, incepe calatoria, pelerinajul colectiv, mai bine pregatit si fara indoiala mai putin riscant. Un progres a capatat din secolul al VII-lea, cand pelerinajele au inceput sa aibe un tel de pocainta pentru pacatele savarsite, o multumire pentru cererile catre sfinti care au fost indeplinite. Asadar se merge in pelerinaj nu numai pentru a vizita locurile sfinte, de cult.

Pelerinajului, ca o practica de pocainta si mantuire implica, de asemenea, cele mai inalte clase sociale, fara a exclude regi si imparati. Astfel se intelege de la sine, ca Dumnezeu ne astepta pe toti, indiferent de pozitia in societate, sa ne intoarcem fata catre Adevar, catre credinta, spre mantuire.
Impreuna mergem pe urmele sfintilor, in locuri binecuvantate de Dumnezeu, sfintite de sangele martirilor sau de fericitele nevointe pustnicesti.

In acelasi timp, pelerinajul nostru devine izvor de cultura, de reverberatie istorica in care ne sunt descoperite oameni, fapte, locuri si timpuri de mult apuse, descoperite calatorului insetat de cunoastere, cu timp si fara de timp, intr-o panoplie de launtrice simtiri.

Mariana Marcucci